Amenintare Cod penal vs Legea 61/1991

Amenințarea: Între Infracțiune și Contravenție

Amenințarea reprezintă un concept juridic complex, reglementat atât în Codul Penal, cât și în legislația contravențională. În acest articol, vom analiza diferențele și asemănările dintre infracțiunea de amenințare, prevăzută de art. 206 din Codul Penal, și contravenția de amenințare, reglementată de art. 2 pct. 1 din Legea 61/1991. De asemenea, vom prezenta și concluziile Curții Constituționale pe această temă.

Definiții și Reglementări Legale

Conform Codului Penal, infracțiunea de amenințare constă în:

„Fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere.” (Art. 206, Cod Penal)

De cealaltă parte, Legea 61/1991 definește contravenția de amenințare astfel:

„Săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora.” (Art. 2, pct. 1)

Similarități între Infracțiune și Contravenție

Ambele fapte antisociale includ elementul de amenințare. În practică, exemplele pot varia de la amenințări verbale privind acte de violență (ex. lovire sau distrugere de bunuri) până la afirmații extreme precum incendierea locuinței sau otrăvirea animalelor de companie.

Cu toate acestea, simpla utilizare a unor cuvinte aparent grave nu este suficientă pentru a atrage răspunderea penală. Astfel, pentru ca o amenințare să constituie infracțiune, aceasta trebuie să fie:

1. De natură să producă o stare de temere serioasă.
2. Capabilă să influențeze libertatea psihică a victimei.

Diferențe între Cele Două Categorii

Precizăm că tipul de ameninţare nu face diferenţe între cele doua fapte antisociale. În ambele cazuri subiectul se poate adresa unor persoane ameninţându-le că le va bate, lovi, supune la rele tratamente, că le omoară, că le distruge casa, autoturismul sau alte bunuri, că le da foc, că le omoară (otrăveşte) animalele sau pasările etc.

Ceea ce separă infracțiunea de contravenție este rezultatul imediat și contextul săvârșirii:

1. Urmarea imediată:
   • În cazul infracțiunii, scopul este de a induce o stare de temere persoanei vizate. În cazul infracţiunii acţiunea de ameninţare este de natură să alarmeze victima, să-i producă o temere serioasă.
     
   • Contravenția are un impact asupra ordinii publice, provocând indignarea cetățenilor sau lezând onoarea acestora. În cazul contravenției amenințarea trebuie să fie de natură să tulbure ordinea şi liniștea publică, să producă indignarea cetăţenilor sau să lezeze demnitatea şi onoarea acestora sau a instituţiilor publice.
     .
2. Locul comiterii:
   • Infracțiunea poate fi săvârșită oriunde, fără cerințe speciale de locație.
   • Contravenția, în schimb, trebuie să fie comisă „în public”. Aceasta presupune:
     • Locuri accesibile publicului (ex. stradă, baruri, cămine culturale).
     • Adunări publice de cel puțin două persoane.

   • Fapta se consideră săvârşită „în public” atunci când a fost comisă :

     – într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană;

     – în orice alt loc accesibil publicului , dacă sunt de faţă doua sau mai multe persoane;

     – în loc accesibil publicului, cu intenţia însa ca fapta să fie auzită şi dacă acest rezultat s-a produs fată de două sau mai multe persoane;

     – într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate ca au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante;

     – prin orice mijloc cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunostiinţa publicului

Interpretări Jurisprudențiale

În practică, instanțele de judecată stabilesc dacă o faptă reprezintă infracțiune sau contravenție, având în vedere intensitatea pericolului social. Spre exemplu:

„Simpla utilizare a unor expresii amenințătoare nu constituie infracțiune dacă nu rezultă o stare de temere.” – Practică judiciară constantă

Într-o decizie recentă, Curtea Constituțională a clarificat acest aspect. Prin Decizia nr. 232 din 27 aprilie 2023, Curtea a reținut că:

„în situația contravenției, amenințarea cu acte de violență împotriva persoanelor trebuie să fie de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora, în schimb, în cazul infracțiunii de amenințare, aceasta trebuie să fie de natură să producă o stare de temere persoanei amenințate.”

Referitor la comparația cu reglementarea contravențională, Prin Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015, pct.17, Curtea Constituțională a reținut că

„Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice folosește o terminologie specifică – în sensul că anumite fapte constituie contravenție «dacă nu sunt comise în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni» -, aspect care determină ceea ce doctrina denumește calificare alternativă, practica judiciară fiind cea care stabilește dacă fapta săvârșită constituie infracțiune sau contravenție.”

Principiul „Ultima Ratio” în Dreptul Penal

Codul Penal operează pe principiul ultima ratio, utilizând mijloacele penale doar în cazurile de gravitate sporită. În contextul amenințării, Curtea Constituțională a confirmat că există un criteriu clar de delimitare între infracțiune și contravenție, reglementările aplicându-se diferențiat în funcție de urmarea imediată și gradul de pericol social.

Concluzii

Amenințarea, fie că este reglementată ca infracțiune sau contravenție, reflectă o acțiune antisocială ce poate lua diverse forme și intensități. Diferențele legislative servesc drept un ghid pentru practicienii din domeniul dreptului, permițându-le să stabilească gravitatea faptei și sancțiunea corespunzătoare.

Reglementarea separată a celor două categorii de fapte ajută la protejarea nu doar a individului, ci și a colectivității. De aceea, este esențial ca autoritățile să analizeze cu atenție circumstanțele fiecărui caz.

Puteți citi aici considerații privind infracțiunea de ultraj