str.M.Eminescu nr.37, ap.2, Arad

Luarea măsurilor asiguratorii în temeiul art.249 cod procedură penală

Luarea măsurilor asiguratorii în temeiul art.249 cod procedură penală

Reglementare

Conform art.249 alin.(1) CPP „(1)Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Rațiunea Instituirii măsurilor asiguratorii penale

Prezenta analiză se referă al măsurile asiguratorii luate de procuror în cursul urmăririi penale. Din textul legal rezultă că raţiunea instituirii măsurilor asigurătorii o constituie evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor aparţinând suspectului/inculpatului sau părţii responsabile civilmente, pentru a putea fi luată măsura confiscării speciale sau extinse ori a fi garantată executarea pedepsei, a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune, aşa cum rezultă din întreaga economie a art. 249 C. proc. pen.

Efectul direct al aplicării ei o reprezintă indisponibilizarea bunului, în sensul că titularul său nu mai poate dispune liber de el prin acte de dispoziție (ex.vânzare, donație) și nu pot fi grevate de sarcini reale(ipotecă, gaj, uzufruct, servitute).

Măsurile asiguratorii constau în sechestru penal, notarea ipotecară sau poprire.

Actul prin care procurorul dispune instituirea masurilor în temeiul art.249 alin.1 CPP

Procurorul poate lua măsura asiguratorie prin ordonanță, act care trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute de art. 286 alin. (2) C. pr. pen., deci inclusiv motivele de fapt și de drept care fundamentează măsura procesuală.

Deși art. 249 alin. (1) C. pr. pen. nu o spune expres, ordonanța de instituire a măsurilor asiguratorii penale trebuie motivată, atât în fapt cât și în drept.

Referitor la acest motivarea ordonanței de către procuror, în practica judiciară (Încheierea din 06.10.2017, pronunțată de Tribunalul București – Secția I-a penală, în dosarul nr. 36071/3/2017 )s-a reținut că

Motivarea în fapt și în drept a ordonanței trebuie să fie suficient de explicită pentru a se evita orice suspiciune cu privire la caracterul arbitrar al actului sau al măsurii dispuse și pentru a putea permite un control efectiv pe cale ierarhică, fie de judecătorul de drepturi și libertăți sau de cel de cameră preliminară. Sancțiunea nerespectării dispozițiilor legale referitoare la conținutul ordonanței poate atrage incidența nulității relative, în condițiile art. 282 Cod procedură penală.” (Mihail Udroiu, Drept procesual penal, Ed. CH Beck, Ediția a 4-a, 2017, p. 6. ).

Luarea măsurilor asiguratorii penale este în general facultativă, existând cazuri însă când luarea acestor măsuri este obligatorie (infracțiuni de corupție, infracțiuni de evaziune fiscală, când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă). Motivarea ordonanței nu este condiționată de împrejurarea că luarea măsurii asigurătorii este facultativă sau obligatorie, cerința motivării existând în ambele situații.

Când caracterul măsurii asiguratorii este facultativ cu atât mai mult ordonanța de instituire a măsurilor asiguratorii trebuie să fie motivată în ceea ce privește necesitatea instituirii ei și nicidecum cu privire la existența sau inexistența unei presupuse fapte penale aflate în stadiul incipient de cercetare penală.

Necesitatea motivării ordonanței de către procuror

Din cuprinsul Ordonanței Procurorului, prin care se dispune instituirea de măsuri asiguratorii, luarea acestor măsuri nu trebuie să apară ca fiind de facto (cu referire la faptă și nu condiționat de lege) fără a se face nicio mențiune cu privire la situațiile justificative reglementate de textul legal invocat, limitându-se la a menționa că există o acuzație, suspecți si un potențial prejudiciu. Legea nu prevede justificarea luării măsurilor asiguratorii prin simpla suspiciune a săvârșirii unei infracțiuni și existența unui prejudiciu, indiferent de întinderea acestuia.

În concluzie, se eludează dispozițiile legale atunci când motivarea ordonanței este străină de noțiunea de pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare, sustragere, prezentând exclusiv situația de fapt, mai ales atunci când, în cuprinsul ordonanței, nici măcar nu se amintește de vreuna din aceste situații justificative legale.

Orice altă abordare duce la concluzia că oricărei persoane cercetate pentru o infracțiune de prejudiciu, infracțiune pentru acre este posibil a i se imputa pe viitor un prejudiciu, i se aplică în mod automat si o măsura asiguratorie, ceea ce este inadmisibil, legea prevăzând situațiile în care luarea măsurilor este obligatorie, astfel cum am indicat mai sus.

Pericolul situațiilor premisă din textul de incriminare( ascundere, distrugere, înstrăinare, sustragere) trebuie să fie unul concret şi obiectiv, astfel că se impune menționarea, în cadrul ordonanței, a existenţei unor indicii în acest sens și justificării obiective a luării măsurilor asiguratorii, justificări care rezultă din acţiuni/inacţiuni ale suspecților/inculpaților asupra cărora sunt instituite. Aceste indicii/justificări trebuie să fie conținute într-unul din mijloacele de probă prevăzute la art. 97 din CPP.

Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a suspecților/inculpaților, care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor judiciare de a repara paguba, în situația dovedirii vinovăției.

Atunci când măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie în procesul penal (ex. art.244 alin.1 și 2 raportat la 256 indice 1 cod penal) ele se aplică doar în cazurile limitate indicate la art.249 alin.1, respectiv pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

În acest caz pericolul nu poate fi intrinsec faptelor pentru care există indicii cu privire la săvârșirea infracțiunii, deoarece, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere un pericol intrinsec, enumerarea situațiilor justificative din cuprinsul art.249 alin.(1) cpp ar fi fost lipsită de sens.

Textul de lege nu prevede intre situațiile care justifică luarea unor măsuri asiguratorii suspiciunea săvârșirii unei infracțiuni sau cuantumul prejudiciului ci justificarea trebuie să constea în dovezi sau indicii obiective că suspecții/inculpații ar intenționa să ascundă, să distrugă, să înstrăineze sau să sustragă de la urmărire bunurile lor, bunuri ce ar putea servi la repararea pagubei pricinuită prin săvârșirea infracțiunii.

Printr-o Ordonanță de instituire a măsurilor asiguratorii Parchetul a expus starea de fapt după care, în justificarea luării măsurilor asiguratorii a menționatÎntrucât există indicii cu privire la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art.244 alin.1 și 2 raportat la art.256 indice 1 cod penal, iar prejudiciul creat părții civile este unul însemnat, urmează a se dispune instituirea măsurilor asiguratorii….” , așadar fără nicio referire la situațiile care pot justifica luarea măsurilor enunțate în dispozițiile art.249 alin.(1), respectiv pentru a se evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale (sau extinse) ori care pot servi pentru garantarea executării amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Bunuri care pot fi indisponibilizate

Prin Decizia RIL 19/2017 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că:

Analizând prevederile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, în raport cu celelalte dispoziţii ce reglementează măsurile asigurătorii, se constată că textul nu distinge între bunuri prezente sau viitoare și nici nu limitează obiectul măsurilor asigurătorii la bunurile prezente, existente în patrimoniul persoanelor vizate de măsuri la momentul la care acestea au fost instituite.

……..

Admite recursul în interesul legii declarat de Curtea de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că:

Atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie.

Important, sub aspectul bunurilor care pot fi indisponibilizate, sunt limitările impuse de art. 249 alin. 8 CPP, neputând fi indisponibilitate, printre altele, nici bunurile exceptate de lege. Din această perspectivă, art. 249 CPP face vorbire despre “indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile.“

În acest context, prin bunuri exceptate de lege, înțelegem în primul rând cele prevăzute de art. 727 – 729 Cod procedură civilă. Potrivit acestor norme de procedură civilă, indisponibilizarea bunurilor debitorului se poate face cu respectarea unor limite calitative (bunuri de uz personal și destinate exercitării ocupației), dar și cu respectarea unor limite cantitative (veniturile bănești). În privința imobilelor, art. 813 Cod procedură civilă prevede că “Nu sunt supuse urmăririi silite imobilele declarate neurmăribile în cazurile și condițiile prevăzute de lege.“

Constituirea de parte civilă

Instituirea măsurilor asigurătorii penale presupune o constituire legală de parte civilă, în sensul art. 20 CPP, când acționează principiul disponibilității. Doar dacă persoana vătămată nu are capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, iar acțiunea civilă nu este exercitată de reprezentantul sau, după caz, ocrotitorul legal, procurorul poate exercita această acțiune în numele acesteia.

Sechestrul penal asigurator trebuie să îndeplinească standardele prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, importantă fiind cerința proporționalității limitării dreptului de proprietate. Potrivit art. 53 din Constituție, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, printre altele, pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale etc. Această restrângere poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată fără discriminări și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Chiar dacă, prin raportare la persoana suspectului/inculpatului, premisa este existența unor probe (nefiind suficiente doar indiciile, fie și temeinice) din care rezultă cel puțin bănuiala rezonabilă că a comis fapta pentru care s-a început urmărirea penală, persoana respectivă este prezumată de lege ca fiind nevinovată.

Sub aspect civil, operează prezumția de bună-credință în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor, conform art. 14 C. civ. Reflexul în plan procesual rezidă în răsturnarea sarcinii probei, ceea ce înseamnă că acela care invocă reaua-credință trebuie să producă dovezi în acest sens și avem în vedere, pentru aceasta, organul judiciar sau, după caz, partea civilă.

Inserarea în cadrul ordonanței de instituire a măsurilor asiguratorii a declarațiilor „martorilor”, în „scopul” de a motiva în vreun fel luarea acestei măsuri, este de asemenea nelegală raportat la prevederile art. 118 din CPP care interzice sub orice formă ca o asemenea declarație să poată fi folosită în dosarul penal, indiferent de actul procesual care se emite.

Art.118 CPP „Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară.

Așadar, în absența unor elemente concrete, organul judiciar nu poate prezuma intenția desfășurării de către proprietarul/posesorul bunurilor a acțiunilor indicate limitativ de art. 249 alin. (1) CPP și nu poate institui această măsură. Altminteri s-ar ajunge la o tratare diferențiată a suspecților sau inculpaților, ceea ce înseamnă arbitrariu judiciar.

Contestarea măsurilor asiguratorii luate de către procuror prin ordonanță

Măsurile asiguratorii luate de către procuror prin ordonanță pot fi contestate de către suspect/inculpat sau orice altă persoană interesată. Actul care face obiectul contestației este Ordonanța procurorului de instituire a măsurilor. Modul de contestare este prevăzut la art.250 CPP, iar contestația nu suspendă executarea.

Art.250 CPP „(1)Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

(2) Contestaţia nu este suspensivă de executare.

(3) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.

(4) Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.

(5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei. ”

Termenul de introducere a contestației împotriva ordonanței procurorului este de 3 zile de la data comunicării acestei ordonanțe suspectului/inculpatului. Contestația nu este suspensivă de executare și se judecă în cameră de consiliu cu citarea celui care a făcut contestația, prezența acestuia nefiind obligatorie. Participarea procurorului este însă obligatorie, potrivit legii.

Contestația se depune direct la la instanța căreia i-ar reveni să judece cauza în fond, iar procurorul trebuie să înainteze dosarul în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către judecătorul de drepturi și libertăți.

Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță prin încheiere motivată, care este definitivă, nefiind supusă niciunei căi de atac, iar dosarul se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluționarea de către judecătorul de drepturi și libertăți a contestației. Întocmirea minutei este obligatorie.