Reglementare
În conformitate cu prevederile art.169 alin. 1 din Legea 85/2014, judecătorul sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportat de membrii organelor de conducere(…) şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
b) au făcut activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi;
g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori;
h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu.
Acțiunea întemeiată pe art. 169 din Legea nr. 85/2014 se exercită în considerarea faptei săvârșite dintre cele prevăzute de art. 169 alin. 1 lit. a-h, prin care să se demonstreze cum administratorul statutar a contribuit la starea de insolvență a debitorului.
Răspunderea reglementată de art.169 din Legea nr. 85/2014 nu reprezintă o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci este o răspundere personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate la art.169 alin.1 lit.a-h, persoanele responsabile au contribuit la ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică
Răspunderea persoanelor implicate în conducerea, supravegherea sau activitatea debitoarei ajunsă în stare de insolvenţă este o răspundere civilă pentru fapta proprie ce întruneşte cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Fiind vorba de o formă specifică de răspundere civilă delictuală, antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere, în temeiul art.169 din Legea nr.85/201, presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor generale prevăzute de art.1357 Cod civil:
existenţa faptei ilicite;
existenţa unui prejudiciu;
existenţa vinovăţiei;
existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Astfel că, antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere presupune cu necesitate probarea îndeplinirii fiecăreia dintre cele 4 condiţii enumerate mai sus, cu specificaţia că fapta ilicită trebuie să facă parte dintre cele enumerate limitativ la art.169 din Legea nr.85/2014, iar prejudiciul trebuie raportat la patrimoniul debitoarei ajunsă în stare de insolvenţă prin cauzarea, cu vinovăţia cerută de lege a acestei stări de către persoanele prevăzute de textul art.169 din Legea nr.85/2014.
Așadar, prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și vinovăția, sunt elemente esențiale și care trebuie dovedite, prin probe convingătoare, împlinirea cumulativă a condițiilor fiind o condiție sine qua-non pentru atragerea răspunderii.
Răspunderea pentru acoperirea pasivului, este o răspundere specială, o „varietate”; a răspunderii civile delictuale, ce poate opera doar în prezența interesului personal al administratorului statutar.
Proba
Faptele enumerate de dispoziţiile art.169 din Legea nr.85/2014 trebuie să fi contribuit la insuficienţa activului, deci la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă vădită. Simpla indicare a faptei prevăzute de textul de lege nu este suficientă pentru validarea unui demers juridic întemeiat pe dispozițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014.
Răspunderea persoanelor din conducerea societății debitoare nu poate fi angajată dacă titularul acțiunii nu face dovada că acestea au cauzat starea de insolvenţă, prin comiterea unor fapte păgubitoare societății falite. Simplele afirmații, nedovedite, nu pot fundamenta admiterea unei cereri de atragere a răspunderii.
Eventualitatea lipsei de pricepere în conducerea activităţii, sau managementul neperformant, fără să se fi probat împrejurarea că s-a acţionat în scopul fraudării intereselor creditorilor şi fară să se fi evidenţiat nereguli în ţinerea contabilităţii, nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii personale patrimoniale.
Vinovăţia/culpa trebuie probată „in concreto”, iar între „faptele ilicite reclamate” şi prejudiciul pretins a fi reparat să existe legătură de cauzalitate.
Legătura de cauzalitate reprezintă unul dintre elementele de specificitate ale acţiunii în răspundere, fiind în prezenţa unei cauzalităţi indirecte, deoarece presupusele faptele ilicite ale administratorului nu cauzează direct prejudiciul (neîncasarea, încasarea parţială a creanţelor), ci numai indirect, prin faptul că ele au determinat ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.
Existenţa şi valoarea insuficienţei activului trebuie să fie apreciate în momentul pronunţării deciziei, prin care tribunalul statuează asupra acţiunii în acoperirea pasivului şi se va raporta la datoriile apărute înaintea deschiderii procedurii.
Legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi personale. Astfel, pentru exercitarea acțiunii sunt incidente dispoziţiile art.249 cod pr.civ privind sarcina probei, ce obligă la dovedirea oricărei susţineri făcute în faţa instanţei, după administrarea unor dovezi pertinente şi concludente de natură a fundamenta concluzia că prin faptele sale administratorul statutar a contribuit sau a urmărit ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, În cazul procedurii speciale a insolvenţei nu există prezumții legale privind atragerea răspunderii adminsitratorului, întrucât legea nu prezumă niciunul dintre elementele răspunderii civile delictuale.
Enumerarea legală a faptelor care atrag răspunderea nu trebuie să fie exhaustivă, deoarece acţiunea în răspundere pentru fapte care nu se încadrează în lista limitativă prevăzută de lege, este inadmisibilă.
Diferenţa între acte de gestiune neinspirate şi exploatarea deficitară a întreprinderii este dată de interesul personal şi reaua-credinţă a administratorului, ca elemente constitutive ale acestui delict.
Prin urmare, o exploatare deficitară care ar fi prejudiciat societatea, dar nu a fost săvârşită în interesul personal al administratorului devine lipsită de semnificaţie în procedura insolvenţei.
De altfel, în practica judiciară s-a considerat că numai prezumția caracterului oneros al mandatului comercial nu poate constitui indiciul prezumției simple că „în spatele unei stări deficitare” se află interesul ocult al administratorului.
Exempli gratia, în vechea reglementare, instanțele au apreciat că răspunderea instituită prin art. 138 alin. (1) lit. a)-g) din Legea nr. 85/2006, nu este o răspundere contractuală, pe temeiul contractului de mandat al administratorilor sociali, ci o răspundere delictuală specială, de sine stătătoare, cu reguli proprii, derogatorii de la dreptul comun, specifice, pe baza unei reglementări proprii, ea derivând nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organului de conducere de către societate, ci din săvârșirea faptelor mai sus enumerate care nu au nicio legătură cu mandatul primit.
Actuala reglementare nu a produs nicio modificare a acestor concepte, astfel încât ele sunt actuale și din perspectiva Legii 85/2014.
Curtea Constituțională a decis prin mai multe decizii (ex. Decizia nr. 82/2007), că dispozițiile legale criticate (art.138 alin.1 lit.c, d și e din L.85/2006, actualmente cuprinse în art.169 din l.85/2014) „nu instituie prezumția de culpă a persoanei a cărei răspundere se solicită a fi stabilită, ci prevăd în concret natura faptelor păgubitoare pentru societatea comercială debitoare, fapte care au contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvență și care pot antrena răspunderea unor persoane din organele sale de conducere. Stabilirea existenței unor asemenea fapte și a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea în stare de insolvență a societății debitoare se face cu respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile și în dreptul comun, pe baza unui probatoriu complet și pertinent”.
In jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în privinţa sarcinii probei în situaţii de atragere a răspunderii formulată de organele fiscale, se menționează expres că particularul trebuie să beneficieze de prezumţia de bună credinţă, revenind organelor fiscale sarcina probei faptului că acesta, cu intenţie directă, a luat parte la un mecanism fraudulos, pe baza administrării unor probe obiective. Investigaţia în materie aparţine organului fiscal care este ținut să demonstreze reaua credință a administratorului.
Titularul acțiunii
Conform art. 169 alin.1 titularul acțiunii este administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar.
Art. 169 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, prevede că atunci când administratorul/lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului și nu a introdus acțiunea de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvență, acțiunea poate fi formulată de președintele comitetului creditorilor, în urma hotărârii adunării creditorilor ori dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. Mai mult, acțiunea poate fi introdusă, în aceleași condiții, și de creditorul care deține mai mult de 30% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală.
Spre deosebire de legitimarea procesuală activă recunoscută direct si necondiționat administratorului judiciar sau lichidatorului, îndrituirea creditorilor de a introduce acțiunea in baza art.169 este condiționată de îndeplinirea unor condiții alternative.
Dețin, în virtutea prevederilor art.169 alin.2, legitimare procesuală activă președintele comitentului creditorilor, creditorul desemnat de adunarea creditorilor, precum și creditorul care deţine mai mult de 30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală, promovarea acțiunii în acest ultim caz fiind condiţionată de neindicarea persoanei culpabile ori de neintroducerea acţiunii de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.
Așadar, condiția alternativă pentru creditorul care deține mai mult de 30% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală este aceea a identificării de către administratorul/lichidatorul judiciar a persoanei culpabile de cauzarea stării de insolvență și neindicării acesteia, precum și în cazul identificării persoanei culpabile de producerea stării de insolvență și neintroducerii acțiunii de către administratorul/lichidatorul judiciar, condiții neîndeplinite în prezenta cauză.
Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr.690/A/2015 reține că, „prin interpretarea art. 169 din Legea nr. 85/2014, … angajarea răspunderii poate fi făcută, ca regulă, numai la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului și numai ca excepție, în condițiile art. 169 alin. (2) din aceeași lege.
Mai mult decât atât, nici lichidatorul judiciar nu poate fi obligat să formuleze o asemenea acțiune, dacă acesta consideră că nu sunt întrunite condițiile legale pentru a se dispune antrenarea răspunderii membrilor de conducere sau de supraveghere din cadrul debitoarei aflate în procedura insolvenței.”
Termen de exercitare
Conform art.170 din Legea 85/2014 „Acţiunea prevăzută la art.169 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripţia începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a contribuit la apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de insolvenţă. ”
Totodată, acțiunea prevăzută la art.169 din Legea 85/2014 trebuie introdusă și finalizată până la închiderea procedurii insolvenței.
Prin Decizia RIL 27/12.12.2022 Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că: în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 174 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 173 alin. (2), precum şi ale art. 180 din aceeaşi lege, stabileşte că:
Procedura insolvenţei nu poate fi închisă înainte de soluţionarea prin hotărâre definitivă a acţiunii de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă, formulată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014.
Insolvență. Acțiune Anulare Art.117 Legea 85/2014. Contract Sub Condiție
