Repunerea în termen în cazul contestațiilor achizițiilor publice: interpretări și soluții juridice
În practica achizițiilor publice, termenele pentru contestarea rezultatelor reprezintă o problemă recurentă, mai ales atunci când apar erori în comunicările oficiale ale autorităților contractante. Acest articol abordează situațiile în care termenul de exercitare a căii de atac este indicat greșit și analizează soluțiile juridice aplicabile.
Cadru legal pentru termenele de contestare
Legea nr. 101/2016 reglementează termenele pentru exercitarea căilor de atac împotriva actelor considerate nelegale, stabilind două intervale de timp:
- 10 zile – pentru proceduri cu valori estimate egale sau mai mari decât pragurile prevăzute pentru publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (art. 8 alin. (1) lit. a).
- 7 zile – pentru proceduri sub pragurile valorice menționate (art. 8 alin. (1) lit. b).
În practică, pot apărea situații în care autoritatea contractantă comunică un termen incorect. De exemplu, un termen de 10 zile poate fi indicat eronat pentru o procedură care ar trebui să respecte termenul de 7 zile. Aceste erori pot genera confuzii, punând partea interesată în situația de a depune contestația tardiv.
Repunerea în termen: Principii și justificări
Potrivit art. 186 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o parte care a pierdut un termen procedural poate fi repusă în termen dacă dovedește motive temeinic justificate. În contextul contestațiilor de achiziții publice, indicarea greșită a termenului de către autoritatea contractantă constituie un astfel de motiv justificat. Partea interesată nu poate fi considerată culpabilă pentru întârziere, deoarece a acționat în conformitate cu informațiile furnizate oficial.
Caz practic: decizia CNSC și soluția instanței
Într-un caz concret, Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor (CNSC) a respins o contestație ca tardivă, fără a analiza cererea de repunere în termen. CNSC s-a bazat pe principiul „nemo censetur ignorare legem” (nimeni nu poate invoca necunoașterea legii), argumentând că partea interesată ar fi trebuit să cunoască termenul legal aplicabil.
Totuși, acest principiu nu poate fi aplicat în mod absolut, deoarece:
- Codul de procedură civilă, prin art. 457 alin. (2), prevede că indicarea greșită a termenului de către instanță constituie un motiv de repunere în termen „din oficiu”.
- În cazul în care o parte acționează în baza informațiilor greșite furnizate oficial, aceasta nu poate fi considerată culpabilă.
Legalitatea repunerii în termen conform Codului de procedură civilă
Conform art. 457 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, dacă instanța menționează greșit calea de atac sau termenul aplicabil:
- Partea interesată beneficiază de repunerea în termen „din oficiu”.
- Este considerat că partea a acționat cu bună-credință, având în vedere informațiile primite.
Acest principiu este susținut de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin Decizia RIL 19/2016, subliniază necesitatea protejării părților care au urmat indicațiile greșite ale autorităților sau instanțelor.
Așa cum reține și Înalta Curte de casație și Justiție în considerentele Deciziei RIL 19/2016 referitor la dispozițiile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă
„…primele două alineate (ale art.457 cpc) consacră expres principiul legalității căii de atac, principiu ce este conturat prin opoziție cu eventualele mențiuni inexacte din cuprinsul hotărârii. Așa cum se retine în doctrină, prin alin. (3) al art. 457 din Codul de procedură civilă s-a adus un „corectiv, pentru ca partea ce a dat crezare hotărârii judecătorului să nu fie prejudiciată în cazul în care judecătorul a greşit”.
Din dispozițiile art.457 alin.(2) cpc și hotărârile enunțate mai sus, așa cum s-a arătat și în doctrină (Mihaela TĂBÂRCĂ, Drept procesual civil, ed. a II-a, Supliment conținând comentarii ale Legii nr. 310/2018, Ed. Solomon, București, 2019, p. 207), dacă ceea ce s-a indicat greșit în hotărâre este termenul de exercitare a căii de atac ori momentul de la care acesta începe să curgă, nu este necesar ca partea să formuleze o cerere de repunere în termen.
În ambele ipoteze ale termenului de exercitare a căii de atac (lungime sau momentul de la care începe să curgă) „Indicarea în mod greşit de către instanţă a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauza de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicaţiei greşite a instanţei.”
Repunerea „din oficiu” în termenul de exercitare a căii de atac are ca și caracteristici nu doar faptul că nu mai este necesară o cerere de repunere în termen(exercitarea căii de atac în termenul greșit prescris în hotărâre incluzând practic și cererea de repunere în termen prin investirea instanței superioare cu judecarea căii de atac) ci și prezumția absolută legală a existenței unui motiv temeinic justificat pentru repunerea în termen, prevăzută la art.186 alin.(1) cod procedură civilă
Aplicabilitatea practică: Decizia Curții de Apel
Prin Decizia civilă 108/A/2020 Curtea de Apel Timișoara reține în considerente următoarele:
„Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege, indicarea în mod greşit de către instanţă a termenului pentru exercitarea căii de atac constituind cauză de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicaţiei greşite a instanţei.”
În cazul menționat, plângerea împotriva deciziei CNSC a fost admisă de Curtea de Apel, care a considerat contestația formulată în termen. Instanța a subliniat că repunerea în termen nu necesită o cerere separată, fiind implicată direct prin exercitarea căii de atac în termenul greșit indicat.
Această soluție reflectă intenția legiuitorului de a proteja părțile de erori administrative sau judiciare și de a asigura accesul efectiv la justiție.
Concluzii
Eroarea în indicarea termenului de exercitare a căii de atac reprezintă o problemă frecventă, dar care poate fi soluționată printr-o interpretare echitabilă a normelor juridice. Prin aplicarea principiilor din Codul de procedură civilă și a jurisprudenței relevante, instanțele pot corecta astfel de erori, asigurând respectarea drepturilor părților.
Articolul subliniază importanța unei analize detaliate a fiecărui caz și a unei interpretări corecte a legislației, contribuind astfel la clarificarea unui domeniu complex al dreptului administrativ și procesual civil.